Nu stiu cum se intimpla uneori, dar sint momente cind cineva, barbat sau femeie, iti atrage atentia „iti sare in ochi” sau iti aminteste in timp despre el ( sau ea ), fara sa fi avut vreo legatura cu acesta si fara sa-l cunosti. Asa mi s-a intimplat si mie cu Angela, o nemtoaica iesita la pensie, cum aveam sa descopar mai tirziu (dupa vreo zece ani ), care emana un aer misterios de distinctie, de rafinament, fara nicio urma de efort, ca si cind starea aceea ar fi fost a doua ei natura sau s-ar fi nascut cu darul acesta cu totul si cu totul special. Desi avea peste saizeci de ani, se imbraca ca o adolescenta, cu fustite scurte si bluzite vaporoase, etalindu-si corpul (destul de bine intretinut, de altfel!) prin miscari senzuale, care mai gaseau, desigur, destui admiratori. Locuia intr-o casuta cocheta, la capatul orasului, inconjurata de o gradina cu pomi fructiferi si flori.
Zilnic o vedeam acolo, cu un foarfec de taiat ramuri in miini, curatind copacii sau florile, udind sau plimbindu-se, pur si simplu. „Gradina dvs., i-am spus intr-o zi, mi se pare cea mai frumoasa din oras! De cite ori trec pe aici simt ca traiesc”. Batrinica ma privise in ochi, surprinsa atit de interesul meu, cit si de indrazneala dar si de aprecierile mele.” Probabil ca pun prea multa viata in cee ce fac!”imi raspunse ea, vazindu-si mai departe de treaba.De atunci, de cite ori trec pe acolo si n-o zaresc printre fructe si flori, imi revin in minte cuvintele ei simple si pline de miez.
