Compasiune

Pentru Sandra am avut intodeauna un sentiment de mila, cunoscindu-i situatia familiala. Mama ei ero femeie pe cit de buna la suflet, pe atit de labila si de credula ( suferea de scleroza multipla!), nu avea tata ( acesta murise cind implinise noua anisori”). Iubitul mamei ei ( care se mutase acolo din interes ) era un badaran necioplit, cu inceput de alzheimer, care o teroriza tot timpul, interzicindu-i sa asculte muzica, sa-si ia calculator, sa se imbrace dupa gustul ei sau sa aiba un iubit. Nu ezita s-o jigneasca, s-o umileasca sau chiar s-o loveasca, avind acelasi comportament si cu ceilalti ( mama, frate si sora ). Cu timpul ajunsese sa se izoleze de toata lumea, sa traiasca intr-o lume a ei, intre atacuri repetate de panica si grave difunctii psihice. O cunoscusem intimplator, pe strada, ajutind-o sa care niste sacose ( fusese singura la cumparaturi! ), acordindu-i o ( „gura de aer”), cum ii placea sa spuna, ori de cite ori se abatea din drum si intra pentru citeva minute pe la mine. N-am incercat niciodata sa o seduc, sa profit de dinsa, iar ea se multumise cu sentimentul acela (neobisnuit) de amicitie dezinteresata. Avuse deja doua deceptii in dragoste (peste care trecuse destul de greu!), dar nu-si pierduse de tot increderea in oameni. Speranta ei era ca omul acela rau (iubitul mamei sale), care-si arogase calitatea de tata adoptiv, sa cada la pat, si sa-si poata relua viata in propriile mini. Si nu numai viata ei, ci si a sorei, sau a fratelui ei, la care tinea foarte mult si pe care visa sa-i vada la casele lor, fericiti. Ultima data cind a trecut pe la mine mi s-a parut mai optimista, mai hotarita decit o cunoscusem, dar de atunci n-am mai vazut-o ( nici macar in trecere!)