Intr-o zi, pe cand eram la scoala, am aflat despre un copil in varsta de un an, care a fost internat in spital in stare grava. Diagnosticul: casexie (slabire si anemie extrema). De la nastere si pana in momentul prezent, el luase in greutate doar doua kilograme, din cauza neglijentei grave a parintilor fata de copil.
Bineinteles ca, Protectia Copilului a intrat pe fir. S-a constatat ca familia era compusa din 11 persoane: cei doi parinti si noua copii, cu varste intre 15 ani si o luna. Nu aveau nici macar locuinta, din cauza unor ploi abundente, in urma carora casa lor se autodemolase. De atunci, intreaga familie locuia la bunica copiilor, intr-o casa compusa dintr-o camera si o bucatarie. Nu aveau energie electrica, conditiile erau insalubre, iar coliba ea acoperita cu stuf. In camera respectiva erau doua paturi fara lenjerie si o soba improvizata. Sobolanii umblau ca la ei acasa, iar geamul era acoperit cu o folie de plastic. Copiii erau murdari si neingrijiti, nu aveau mancare sau haine. Toti banii pe care parintii ii castigau ca urmare a prestarii unor munci cu caracter ocazional si alocatiile copiilor erau cheltuiti pe mancare.
In acest context, alaturi de alti colegi, m-am hotarat sa ma implic. Protectia Copilului dorea separarea micutilor de parinti si internarea lor intr-un centru de plasament. Conditia pentru ca acest lucru sa nu se intample era ca ei sa aiba o casa si modalitati de intretinere a copiilor.
Cu ajutorul oamenilor marinimosi, am reusit acest lucru. Au fost persoane care au donat alimente, haine, mobilier si bani, pentru ca parintii sa isi poata creste copiii. Ei sunt in permanenta monitorizati si invatati cum sa isi educe cei noua copii.
Cand exista dorinta, se poate!
Bineinteles ca, Protectia Copilului a intrat pe fir. S-a constatat ca familia era compusa din 11 persoane: cei doi parinti si noua copii, cu varste intre 15 ani si o luna. Nu aveau nici macar locuinta, din cauza unor ploi abundente, in urma carora casa lor se autodemolase. De atunci, intreaga familie locuia la bunica copiilor, intr-o casa compusa dintr-o camera si o bucatarie. Nu aveau energie electrica, conditiile erau insalubre, iar coliba ea acoperita cu stuf. In camera respectiva erau doua paturi fara lenjerie si o soba improvizata. Sobolanii umblau ca la ei acasa, iar geamul era acoperit cu o folie de plastic. Copiii erau murdari si neingrijiti, nu aveau mancare sau haine. Toti banii pe care parintii ii castigau ca urmare a prestarii unor munci cu caracter ocazional si alocatiile copiilor erau cheltuiti pe mancare.
In acest context, alaturi de alti colegi, m-am hotarat sa ma implic. Protectia Copilului dorea separarea micutilor de parinti si internarea lor intr-un centru de plasament. Conditia pentru ca acest lucru sa nu se intample era ca ei sa aiba o casa si modalitati de intretinere a copiilor.
Cu ajutorul oamenilor marinimosi, am reusit acest lucru. Au fost persoane care au donat alimente, haine, mobilier si bani, pentru ca parintii sa isi poata creste copiii. Ei sunt in permanenta monitorizati si invatati cum sa isi educe cei noua copii.
Cand exista dorinta, se poate!
