Cine n-a fost intr-un spital, adus cu Salvarea, nu stie unde incepe si unde sfirseste disolutia demnitatii umane, nu stie nimic despre nepsarea condamnabila a medicilor, asistentelor, a intregului personal medical, inteles parca, la unison, sa hartuiasca bolnavul, “ mortul”, in limbaj colocvial ( nicidecum sa-l ajute sau sa-i fie alaturi!), sa-l umileasca, sa-l decredibilize ( mergind pina la abandonarea acestuia prin temporizare criminala, prin inactiune sau atitudine refractara, incompatibila cu profesiunea!).
Senzatia de lagar de exterminare, de abator, persista apasator, emanind din ochii nefericitilor ( pierduti in gol!), din gametele lor surde, din vituperarile unora mai vocali ( nebagate de nimeni in seama!), din singele scurs pe covor si din asteptarea aceea grea, fara solutii si fara sens, care sporeste cosmarul. Unii sosesc, adusi de ambulante, sfarmati, facuti bucati, altii vin pe picioarele lor si sint tinuti la gramada cu primii, nimeni nu realizeaza grotescul, toata gasca aceea, in halate albe, traieste in grotesc ( iremediabil). Singele si disperarea rabufnesc terifiant, sondele ( introduse brutal, fara niciun aviz prealabil!) par niste accesorii suprarealiste, iar oameni acestia bolnavi niste cobiai, supusi unor experimente rudimentare si degradante!
Aici expunerea omului ( a bolii sau a manifestarilor sale, datorate bolii ) este indecenta, impudica, devastatoare si traumatizanta ( psihic), adaugindu-se starii sale generale, si inrautatind-o. Abator sau spital, asta-i intrebarea!
